SHARE

Lista Patrimoniului Mondial - UNESCO
Institutul Naţional al Patrimoniului

Sate cu biserici fortificate din Transilvania

today betting odds oddstake.com football dropping odds and tips

Anul înscrierii 1993, 1999, COD 596, 596 bis


1. Situl rural Câlnic, Cod LMI AB-II-s-A-00197 - album foto
2. Situl rural Prejmer, Cod LMI BV-II-s-A-11744 - album foto
3. Situl rural Viscri, Cod LMI BV-II-s-A-11841 - album foto
4. Situl rural Dârjiu, Cod LMI HR-II-s-A-12812 - album foto
5. Situl rural Saschiz, Cod LMI MS-II-s-A-15781 - album foto
6. Situl rural Biertan, Cod LMI SB-II-s-A-12327 - album foto
7. Situl rural Valea Viilor, Cod LMI SB-II-s-A-12581 - album foto



     Sub acest titlu sunt înscrise în Lista Patrimoniului Mondial şapte localităţi a căror trăsătură comună este păstrarea structurii şi imaginii istorice, asociată cu prezenţa, pe teritoriul aşezării, a unei biserici fortificate exemplară pentru acest fenomen arhitectural tipic satelor de colonizare săsească din Transilvania.
Transilvania, regiune colinară aşezată în centrul României, a dobândit, de-a lungul istoriei sale, un peisaj cultural specific dat de convieţuirea, pe acest teritoriu nu foarte întins, a românilor, maghiarilor şi saşilor.
     Saşii sunt o populaţie de origine germană, colonizată, începând cu secolul al XII-lea, pe "pământurile regale" din Transilvania. Colonizarea a fost iniţiată de regalitatea maghiară pentru consolidarea stăpânirii asupra acestui teritoriu de curând cucerit. Prima zonă mai întinsă ocupată de colonişti a fost "Provincia Sibiului" în sudul Transilvaniei. Colonizarea Ţării Bârsei, în sud-estul Transilvaniei, a fost încredinţată, în 1211, ordinului cavalerilor teutoni.
Colonizarea saşilor în pământurile regale s-a încheiat la începutul secolului al XIV-lea, localităţile fondate de aceştia (cca. 250) acoperind un teritoriu îngust, în sudul şi estul Transilvaniei, de-a lungul arcului carpatic. Dispoziţia geografică a acestor aşezări şi drumurile istorice dintre ele confirmă planul şi rolul colonizării.
Grupurile de coloni erau conduse de greavi. Aceştia organizau coloniile, trasau teritoriul, asigurau legătura între coloni şi regalitate. Ca mod de organizare a aşezărilor a fost aleasă "sesia flamandă", caracterizată prin grupuri compacte de gospodării, deoarece dădea un plus de coeziune colectivităţilor, ceea ce va fi decisiv pentru evoluţia lor ulterioară. În centrul aşezării sau pe o colină în imediata apropiere a acesteia se aflau biserica şi, adesea, locuinţa comitelui. Tipurile de sate datând din perioada colonizării - cu una sau două uliţe, cu pajişte interioară sau cu piaţă centrală - sunt uşor de recunoscut şi în prezent în structura localităţilor săseşti din Transilvania.
     Colonii erau atraşi în Transilvania de acordarea de drepturi individuale. Confirmarea scrisă a drepturilor colonilor din Provincia Sibiului - Diploma Andreeană/Goldener Freibrief - a fost semnată în 1224 de regele Andrei al II-lea şi regla relaţiile între regalitate şi saşii din această Provincie. Drepturile prevăzute de Diplomă au constituit un reper pentru saşii din celelalte zone de colonizare, care s-au străduit să ajungă în posesia aceloraşi privilegii. În 1486, regele Mattia Corvinul a întărit privilegiile cuprinse în Diploma Andreeană pentru toţi saşii de pe pământurile regale. Tot atunci a luat naştere Universitatea Săsească Naţională, care, prin atribuţiile sale, a dat coeziune grupurilor de coloni veniţi din teritorii diferite şi în perioade diferite, formând o unitate etnică, juridică şi administrativă.
     Reformele din 1781 ale împăratului Iosif al II-lea au redus privilegiile săseşti. Universitatea Naţională şi sistemul ei administrativ şi juridic s-au menţinut însă până în 1876.
     Universitatea laică era ajutată în acţiunile sale de Universitatea ecleziastică. Importanţa acesteia a crescut după adoptarea Reformei în varianta Confesiunii Augustane, în 1572, când biserica evanghelică a devenit biserică naţională a saşilor.
Această evoluţie are ca fundal o istorie locală frământată, dominată de ameninţări interne şi externe. Primul eveniment catastrofal pentru coloniile în curs de constituire a fost năvălirea tătară din 1241-1242. Ca urmare, regalitatea a încurajat fortificarea localităţilor, iar colonii au aplicat practicile defensive din regiunile de origine: localitatea era lăsată pradă invadatorilor, comunitatea refugiindu-se într-o fortificaţie uşor accesibilă. Grupuri de localităţi apropiate au construit cetăţi de refugiu (ex. Saschiz), bisericile au fost înconjurate cu incinte fortificate (ex. Cisnădioara), turnurile vestice ale bisericilor au fost transformate în reduit.
     Spre sfârşitul secolului al XIV-lea a apărut un nou pericol - invaziile turceşti. Ca şi în cazul invaziei tătare, regalitatea a preluat iniţiativa fortificării localităţilor, ajutată fiind de Universitate şi Biserică. Distrugerile produse de marea invazie turcă din 1491 au avut drept consecinţă fortificarea, în primul sfert al secolului al XVI-lea, a tuturor bisericilor din satele săseşti de pe pământurile regale (circa 200 biserici fortificate). Modelele de fortificare au fost oferite de fortificaţiile orăşeneşti. Au existat şi exemple, mai rare, de adaptare a vechilor cetăţi de refugiu (ex. Râşnov) sau de adaptare a locuinţelor nobiliare fortificate preluate de comunitatea săsească de la greavi, exemplarul cel mai bine păstrat fiind fortificaţia rurală din Câlnic. În interiorul fortificaţiilor au fost amenajate structurile care au permis continuarea vieţii cotidiene în aspectele sale esenţiale, chiar în caz de asediu - de la locuri de depozitare a proviziilor, fântâni, moară, cuptor de pâine şi până la şcoală. Vreme de peste două secole bisericile fortificate, devenite veritabil simbol al comunităţilor, au fost continuu adaptate la evoluţia armelor şi tehnicilor de atac. Au fost create astfel opere arhitecturale de excepţie, datorită folosirii adecvate a repertoriului de forme de arhitectură defensivă ale evului mediu european târziu.
     Deşi fiecare biserică fortificată constituie o soluţie defensivă specială, acestea pot fi grupate în trei tipuri:
I.Bisericile cu incintă fortificată, tipice pentru zona plată a Ţării Bârsei, au instalaţiile defensive dispuse aproape exclusiv pe incintă, biserica fiind puţin sau deloc fortificată. Cea mai autentică imagine a acestui tip de fortificare este oferită de biserica cu incintă fortificată din Prejmer.
II.Bisericile fortificate, tipice pentru zonele colinare, au elementele defensive dispuse aproape în egală măsură pe biserică şi pe incintă. Bisericile au fost restructurate: navele laterale au fost desfiinţate, deasupra navei principale au fost ridicate etaje de apărare, turnul vestic a fost transformat în reduit iar corul a fost suprapus de un bastion. Biserica a fost înconjurată cu o incintă fortificată.
Remarcabile pentru complexitate amenajărilor defensive sunt biserica din Valea Viilor şi incinta triplă a bisericii din Biertan. La Viscri, fortificaţia cuprinde în modul cel mai egal şi armonios atât incinta cât şi biserica.
III. Bisericile-reduit, apărute la sfârşitul secolului al XV-lea, constituie ultima etapă în evoluţia fortificării bisericilor. Au fost construite biserici dotate dintru început cu o multitudine de instalaţii defensive şi incinte mai puţin fortificate. Prima biserică-reduit a fost cea construită în Saschiz, în 1496.
Modul de protejare a comunităţilor prin fortificarea bisericilor a fost preluat de aşezările secuieşti din vecinătate, exemplară pentru această influenţă fiind biserica fortificată din Dârjiu.
     Spre sfârşitul secolului al XVIII-lea, bisericile fortificate şi-au pierdut funcţia defensivă. Ele au focalizat însă în continuare viaţa comunităţilor, concentrând, la interior sau în jurul lor, clădirile de folosinţă comună sau pe cele cu destinaţie specială ale comunităţilor: primăria, şcoala confesională, sala comunală, casa parohială evanghelică şi casele predicatorilor, etc.
     Începând cu aceeaşi perioadă, favorizată de prosperitatea economică, ia naştere imaginea istorică a satului săsesc, cu gospodării compacte, fronturi continue de faţade de case alternând cu porţi înalte de zid şi curţi înconjurate de grajduri, şoproane şi şuri monumentale.
Reformele împăratului Iosif al II-lea, din 1781, în special decretul de concivilitate, care a abolit dreptul exclusiv de proprietate şi de cetăţenie al saşilor, permiţând şi altor etnii să se aşeze în aceste localităţi, a determinat apariţia cartierelor pe criterii etnice, grupate în jurul bisericilor proprii.
     Imaginea, dominată de biserica fortificată, a localităţilor săseşti, puţin modificată în ultimele două secole, este completată de peisajul înconjurător, modelat de ocupaţiile tradiţionale.
     Fiecare din cele şapte localităţi ale sitului UNESCO Sate cu biserici fortificate din Transilvania formează astfel "un tot coerent, o unitate cu valoare de identitate istorică, care are un echilibru şi o natură specifică cuprinzând în acelaşi timp organizări spaţiale, clădiri şi urme ale activităţilor umane care structurează mediul".




Vizualizaţi Monumente UNESCO România pe o hartă mai mare 

Revizuirea Listei Indicative a României pentru Patrimoniul Mondial UNESCO: Consultare publică

 

Rezultatul consultării publice desfăşurate între 25 mai şi 5 iunie a.c. - Tabel comparativ


Lista Indicativă este denumirea tehnică pentru a desemna un inventar de situri aflate pe teritoriul fiecărei ţări parte a Convenţiei Patrimoniului Mondial, considerate potrivite pentru a fi înscrise în Lista Patrimoniului Mondial - LPM UNESCO.

Înainte de a figura în LPM UNESCO, orice sit trebuie să fie introdus de către (oricare) stat în Lista Indicativă cu cel puţin un an înainte de a fi propus pentru LPM. Propunerile de situri sunt făcute în baza tematicilor şi studiilor cele mai recente.

România prezintă şi astăzi Lista Indicativă din 1991, în pofida faptului că fiecare stat semnatar are obligaţia de a o actualiza la cel mult zece ani. Cu toate că a fost completată în 2004, 2010 şi 2016 (când au fost introduse în Lista Indicativă Sibiul, Rimetea, respectiv Roşia Montană), Lista Indicativă a României a rămas neactualizată în ansamblul său. Ea este anacronică şi depăşită la nivel de propunere, de criterii şi de metodologie.

Institutul Naţional al Patrimoniului consideră că este imperios necesară revizuirea Listei Indicative şi actualizarea ei potrivit Ghidului Operaţional pentru Implementarea Convenţiei Patrimoniului Mondial cât şi recomandărilor Centrului Patrimoniului Mondial.

În urma consultărilor cu Ministerul Culturii şi cu Ministerul Mediului, Apelor şi Pădurilor, INP prezintă spre consultare publică Procedura şi calendarul de revizuire a Listei Indicative a României, împreună cu noul Formular pentru propunerile de înscriere.

Observaţiile şi propunerile privind materialele prezentate spre consultare pot fi făcute prin e-mail, la adresa listaindicativa@patrimoniu.gov.ro, până la data de 5 iunie (inclusiv).